Lavița și șezătorile de iarnă

Textul narațiunii

De-⁠a lungul pereților de răsărit și de miazăzi vedeți o bancă lungă de lemn, acoperită cu scoarțe. Se numește laviță. În serile lungi de iarnă, aici se adunau vecinii și rudele la șezătoare: femeile torceau, bărbații meștereau câte ceva și toți spuneau povești.

Copil fiind, Ion stătea deoparte și asculta cu atenție proverbe, zicători, ghicitori și, mai ales, povești, pe care avea să le transforme mai târziu în „Capra cu trei iezi”, „Punguța cu doi bani” sau „Harap-⁠Alb”. Avea o memorie fenomenală. Un contemporan, N. A. Bogdan, își amintea că Creangă „știa mii și mii de versuri populare, care de care mai frumoase și mai hazlii”.

Lavița este deci, într-⁠un fel, prima școală de literatură a lui Creangă. Stilul lui, plin de vorbe din popor, de umor și de ritm, s-⁠a născut din ascultarea acestor seri. Închideți ochii o clipă și imaginați-⁠vă camera plină, focul în sobă și un bătrân care începe: „Amu cică era odată...”